De ce imi place Mihaela?

“De ce îţi place Mihaela Runceanu? “Cum de ştii atâtea despre ea, când aveai doar 7 ani şi 10 luni atunci când a plecat dintre noi?” Unele guri mai rele mi-au spus “cum îţi permiţi să scrii şi să vorbeşti despre ea, când nici măcar nu ai cunoscut-o???”
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care le-am primit din 2007, încoace.
Îmi place Mihaela Runceanu pentru că a transmis tot ceea ce a cântat. După părerea mea, prototipul vocii cristaline a fost cea a Mihaelei Runceanu, voce care a beneficiat şi de o tehnică excepţională. A trăit aproape fiecare piesă pe care a interpretat-o. Am admirat-o şi pentru feminitatea şi delicateţea ei. Puţine soliste (atât de la noi, cât şi din străinătate) au avut feminitatea ei. De asemenea, am admirat-o şi pentru felul în care şi-a pregătit elevii de la Şcoala Populară de Artă.
Din păcate, nu am cunoscut-o personal pe Mihaela Runceanu. Am văzut-o o singură dată, de la distanţă, la început de septembrie 1988, la Teatrul de vară din Mamaia. Era chiar în timpul Festivalului de la Mamaia, iar Mihaela, împreună cu mai multe persoane, se grăbea să meargă la intrarea artiştilor. Totul a durat doar câteva secunde.
Dacă ar fi să aleg în mod obiectiv 5 piese ale Mihaelei (în mod subiectiv aş alege 50), atunci aş alege: “E-adevărat, iubirea mea” (1984 – primul mare succes), “De-ar fi să vii” (1986), “Iartă” (1987), “Pentru voi, muguri noi” (1988), “Fericirea are chipul tău” (1989). Acestea sunt 5 bijuterii ale muzicii pop/uşoare româneşti.
Am să încep cu începutul.
Îmi cer scuze dacă voi folosi cam des expresia “îmi aduc aminte”.
Potrivit bunicilor mei, la vârsta de 2 ani, eram deja un admirator al Corinei Chiriac şi al muzicii uşoare. Aceste pasiuni mi le-am păstrat şi în ziua de azi.
Pe Mihaela am văzut-o, pentru prima dată la televizor, în anul 1986. Aveam 4 ani şi câteva luni. Dacă nu mă înşel, acesta era clipul pe care l-am văzut. Este vorba de “E-adevărat, iubirea mea” – una dintre piesele de rezistenţă ale Mihaelei.


Eram la bunicii mei acasă şi bunica mea Iolanda, le avea în vizită pe prietenele ei. Toate prietenele ei (ca dealtfel şi bunica), erau nişte doamne adevărate. Doamne, care încă mai păstrau tot ceea ce era mai frumos din România interbelică. Îmi aduc aminte că,  în timp ce Mihaela cânta, ele erau entuziasmate. Iată câteva din comentariile lor, aşa cum mi le aduc aminte.  
“Dă mai tare televizorul, Iolanda dragă, că are şarm fata aceasta care cântă”.
“Uită-te, dragă, ce feminină este fata aceasta! Este comme il faut (cum trebuie)”.
“Fata aceasta cântă aşa cum se cântă afară” (adică în Occident).

Mi-a plăcut foarte mult şi “Voi ne-aţi promis cetăţi”, duetul Mihaelei cu Adrian Daminescu, prezentat la Festivalul “Mamaia’86”.
În 1987, în cadrul Festivalului “Melodii’86”, m-a frapat faptul că Mihaela avea lacrimi în ochi, atunci când interpreta “De-ar fi să vii”.


Alte piese care mi-au plăcut la vremea respectivă, au fost: “Să fim copii” şi “Haide, spune!



Am devenit un admirator al Mihaelei în anul 1988, atunci când a apărut piesa “Pentru voi, muguri noi”. Am adorat şi ador această piesă. Filmarea care mi s-a întipărit în minte atunci, a fost aceasta:


Apoi, în toamna lui 1988, când am intrat în clasa I, a apărut cântecul cu Nelu” – piesa “A doua zi”.  


Îmi aduc bine aminte de autograful muzical al Mihaelei, din ianuarie 1989 (în cartea domnului Peneş,“Mihaela Runceanu - Un cântec ucis”, am aflat că acest autograf muzical a fost difuzat pe 28 ianuarie 1989). Eram la bunici şi asteptam cu nerăbdare emisiunile de divertisment de sâmbătă şi duminică după-amiază. Îmi aduc aminte că era un frig teribil în casă. Eu aveam mânuşi şi caciulă în cap, iar bunicul meu încerca să prindă “Europa Liberă” la radio. Din “Autograful muzical”, care s-a difuzat atunci, mi-a rămas întipărită în memorie piesa “Clipe ce dor”.


Eram încă un copil, care doar ce învăţase să scrie, să citească şi să socotească, dar îmi aduc bine aminte de frigul, cozile şi mizeria din acei ultimi ani ai “Epocii de Aur”. Dar, Doamne,  ce copil fericit şi fără griji eram!!! Acum, când dau timpul înapoi, privesc primii 8 ani din viaţa mea, ca cei mai frumoşi ani ai copilăriei mele. Eram rasfăţat, iar bunicii, Iolanda şi Mircea, îmi făceau toate poftele. Sora bunicii, care era stabilită în străinătate, şi nişte prieteni din Franţa, trimiteau, în mod regulat, pachete cu mâncare şi reviste. Tata, care lucra ca pilot în port, mă scotea la plimbare şi îmi aducea, spre disperarea bunicii, doze mici de Coca-Cola. Mama era singura care era severă cu mine dar, la fiecare salariu, îmi cumpăra câte un disc LP. De la mama am câteva dintre discurile “Mamaia’86, “Mamaia’87”, “Mamaia’89”, unde Mihaela era şi ea prezentă cu una-două melodii.
O altă melodie pe care am adorat-o a fost, “Cântă iubirea” – ultimul succes al Mihaelei. Îmi aduc aminte că eram la mama şi îmi scriam temele la matematică (o materie pe care am urât-o din tot sufletul şi de care nu am scăpat decât în 1996, când am intrat la un liceu cu profil uman). Eram la masă şi, deodată, s-a difuzat la televizor, clipul piesei respective. Era început de octombrie 1989 (ulterior, am aflat ca piesa s-a difuzat pe 7 octombrie 1989). Tot restul lunii octombrie, piesa a fost difuzată la Radio. Îmi aduc aminte că, adesea, atunci când mama mă trezea să merg la şcoală (trezitul de dimineaţă este un alt lucru pe care nu-l suport), la radio răsuna piesa “Cântă iubirea”.


Apoi, la început de noiembrie, Irina, o vecină de bloc, venise să bea cafeaua cu mama şi, deodată i-a spus:
“Ligia, nu o să-ţi vină să crezi!!! Pe Mihaela Runceanu au omorât-o nişte bandiţi!!!!”. Îmi aduc aminte că am rămas foarte mirat ca, dealtfel, o ţară întreagă.
Până la lovitura de stat din 22 decembrie 1989, acesta a fost subiectul despre care a discutat toată România: “Mihaela Runceanu a fost omorâtă şi jefuită!”.
La bunici acasă, am văzut anunţul din ziarul “România Liberă”. Am să reproduc câteva dintre acele triste anunţuri aici. Acestea au fost publicate în ziarele "Scînteia" şi "România Liberă", între 1 şi 4 noiembrie 1989. Îi mulţumesc lui Dănuţ Popovici pentru că mi-a furnizat aceste materiale din colecţia sa.


De ce a murit această mare artistă??? Ce s-a întamplat cu adevărat în acea noapte de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1989??? Asta numai Dumnezeu ştie. Sper, ca într-o zi,  să aflăm ADEVĂRUL.
Au venit tumultoşii ani’90. Îmi aduc aminte că, de ziua mea, pe 5 ianuarie 1990, am primit cadou ultimul disc al Mihaelei, “Pentru voi, muguri noi”, disc apărut cu numai două zile înainte de tragicul ei sfârşit.
Până prin 1994-1995, am continuat să ascult muzică uşoară românească. Apoi, m-am lăsat şi eu vrăjit de televiziunea cu cablu, MTV, Madonna, Roxette, Duran Duran, etc...
La începutul anilor 2000, după ce am fost admis la facultate, am revenit la muzica uşoară din anii’80, şi am început să o apreciez şi mai mult.
În toamna anului 2005, am început să lucrez la mini biografia artistică a Mihaelei. Am citit şi recitit celebra biografie a Mihaelei, scrisă de domnul Nicolae Peneş. Am început să cercetez prin biblioteci toată presa anilor '70 şi '80 şi am găsit nişte materiale foarte utile.
Aveţi scris, la secţiunile "Biografie", "Repertoriu" şi "Media" ale acestui site-blog, un rezumat la tot ceea ce am făcut până în prezent. 
Sa dea Domnul ca noi toţi, admiratorii Mihaelei Runceanu şi ai muzicii pop/uşoare româneşti din anii'70-'80, să păstrăm vie amintirea ei şi s-o transmitem şi generaţiilor următoare. 
Dragă Mihaela Valentina, îţi mulţumim din suflet că ai existat, mulţumim părinţilor tăi Nicolae şi Lenuţa Runceanu că te-au creat, şi îţi mulţumim că, după peste 20 de ani de la plecarea ta la îngeri, continui să ne inspiri. La mulţi ani de eternitate! DUMNEZEU SĂ TE IERTE ŞI SĂ TE ODIHNEASCĂ!

Al dvs,
Mircea 82